'Nu sonnu stranu' di Luigi Massara (parte quinta)

 

Prosegue la pubblicazione del poemetto in dialetto cinquefrondese 'Nu sonnu stranu', scritto dal poeta e scrittore nostro concittadino Luigi Massara e pubblicato nel 1981. Siamo alla quinta puntata.

Il compaesano Peppi in compagnia di san Michele continua la sua passeggiata per le vie di Cinquefrondi. E' un giorno di festa, c'è la processione. A un certo punto i due incontrano il poeta e politico comunista Pasquale Creazzo, e ne nasce un dialogo....

Miraculu si ancora mpedi staci

'sta chiesa vecchia di li Burghisani.

Franciscu, chi nd'avia la tana ccani,

fudi custrettu pemmu si ndi vaci.

 

Ospiti meu 'ntra la Chiesa Matri

non faci chi cciangiri notti e jjornu,

pecchì no' nd'àvi cu lu prega 'ntornu

o 'na candila comu tutti l'atri.

 

Lu protetturi poi continuandu

mi raccuntau di tanti e ttanti cosi.

Quandu nci parzi ggiusta ch'è la ddosi:

Nèjati!, cà San Biaggiu sta tornandu.

 

Scindendu poi pe' ssutta ch'ianu chianu,

dassammu la via Danti e lu Giardinu,

la strata chi ndi porta a lu mulinu,

chi bbitti tanti cosi oltri lu 'ranu.

 

Finia stu jornu ormai di fatigari.

Si ndi venia la sira silenziusa.

La vorta di lu celu cinnarusa

facia mancu 'na stella mu cumpari.

 

Comu la luci vinni 'ntra li strati,  

mi càttaru, criditimi, li vrazza,

cà prima pemmu simu 'ntra la chiazza,

certuni si ngurdaru di stricati.

 

Dassammu mi ndi passanu davanti,

fin’a cchi restammu arretu a ttutti.

La testa mia paria com'a nna gutti,

chi llitri no' ndi poti doppu tanti.

 

L’Arcangialu, chi ttuttu avia vidutu,

cerca mu mi sulleva cu' ppalori:

Non ài mu ti la piggh'i pe' lu cori,

si nno quantu facimu èni perdutu.

 

Poi mi portau vicinu a la cagliara:

Guarda! L'aggenti è ccomu chistu favi;

papuzza dintra è rraru nommu nd'àvi,

e 'nc'è cu si lu mangia e ccu nci spara.

 

Imbeci à mu si cerca mu s'annetta,

mu piaci tuttu e nnommu faci mali.

Cusì mi dissi curtu e a lu viali

si ndi volau Micheli mpretta mpretta.

 

Comu li primi Hiuri a pprimavera,

càdinu 'n terra, curpa di lu ventu,

e l'àrburu, già doppu 'nu mumentu,

a l'atra hiuritura mègghiu spera,

 

cusì la menti mia, accussì era eu,

chi ccuminciai pe' ssutta pemmu tàgghiu.

Cu' l'Angialu ndi mìsimu a lu stàgghiu,

e echi ppensava idhu era lu meu.

 

Mentri chi aspettàvamu lu Santu,

mi jiru l'occhi sup'a nnu muredhu,

e bbitti, amaru mia!, 'nu vecchiaredhu,

cogghiutu quetu quetu 'n tra nnu mantu.

 

Sulu la testa nci sporgia di fora

cu' nnu cappedhu tundu, di li fini;

sup'a lu nasu avanti l'occhialini,

lu barvarozzu chi ssi usa ancora.

 

È don Pascali! Arcangialu, camina!,

cà lu fattu ndavi essari 'mportanti,

si idhu, lu nimicu di li Santi,

staci aspettandu cc'a la culonnina.

 

Don Pascali! Dicìtimi, chi ffati?

Pecchì gguardati 'ntornu di 'stu muru?

jitivìndi a la casa ch'èni scuru,

si nno vi li rruppiti li costati!

 

Ed idhu, senza pemmu movi cìgghia,

incuminciau accussì a ppoetari:

Si eu su' cca, comu a li cotrari,

Peppi, no' tti fari meravìgghia.

 

Prima di tuttu sappi ca moria

e cchista chi ttu vidi è l'apparenza

di chidhu chi nd'avia tanta prisenza,

quand'era ancora 'ntra 'sta cumpagnia.

 

Chi bboi mu fai? La morti tàgghia paru

e l'ura vinni puru pe' PPascali,

lu cchiù rrandi poeta dialettali,

doppu Conia e MMartinu tantu caru.

 

No' cca li cosi belli chi scrivia,

serviru pemmu campu la famìgghia,

ma eu trovai lu stessu la canìgghla

a ttempi chi la fami si sentia.

 

Ricordu doppu quandu chidhu pisu

mi vinni 'ntra lu parmu di la manu,

e l'anima chi ccomu a nn'arepranu

si ndi volau diritta mparadisu.

 

E bbola vola vola jiu a ffiniri

davanti a nnu portuni celestinu,

ma Petru, chi nd'avia lu nasu finu,

mi dissi: Amicu, cca no' ppoi trasiri.

 

Ma no' ppecchì a idhu fici nenti,

pecchìni eu non cridia a lu Signuri,

e ccumbattia li prèviti e li 'gnuri,

chi èranu tormentu di l'aggenti.

 

E mmi mandau luntanu 'n'atru tantu,

aundi no' 'nc'è ssuli, no' 'nc'è lluna,

ma sulu focu e ggenti mbirriacuna,

chi mmandanu jestimi ad ogni ssantu.

 

La pena a mmia mi parzi tantu 'ngiusta,

chi ccuminciai mu gridu forti forti,

finchè lu cumandanti di li morti

s'abbicinau ncazzatu cu' nna frusta.

 

Mi ndi po' dari deci, vinti, centu,

ma nd'àju la pedhazza troppu dura,

eu sugnu abituatu a la tortura,

pe' ccurpa di l'onestu sentimentu.

 

Ti pregu, mbeci, fammi 'nu favori,

màndanci 'sta lìttara a SSan Petru,

pemmu misura giustu cu' lu metru

ed eu no' mmi la pìgghiu pe' lu cori.

 

Cusì fudi assignatu a nn'atru focu

cu' ggenti chi ssi poti raggiunari,

'n attesa pemmu tornu di campari, 

comu 'nc'è scrittu, pari, a ccorchi llocu.

 

Tu mo voi pemmu sai a qquali pattu:

Ogni bbota chi 'nc'è nna prucessioni,

eu vegnu cca, davanti a 'sta stazzioni,

mu mi 'nginocchiu, fin'a ppemmu schiattu.

 

San Biaggiu meu! Pascali arzau 'na manu,

facendu ddu tri ccruci appress'a ffila,

cu' l'atra tenia fitta 'na candila

comu a nnu perfettu pauccianu.

 

Cu' ddivuzzioni a ttia m'arraccumandu,

e 'incillu puru a 'Ntoni ed a MMicheli,

ca la me' vucca diventau di meli,

ca eu non sugnu cchiùni comu tandu,

 

quandu pigghiavi a bbolu l'occasioni

mu parlu mali di Santu Speditu,

chi ppovaredhu, ancora senza ritu,

volia pregatu di l'aggenti bboni.

 

E ttu perdunamillu, pe' ddaveru,

si eu girai lu fattu mpoisia,

ma chidha sira, quandu la scrivia,

era arraggiatu cu' lu mundu 'nteru.

 

Comu potivi, Titta, tu 'ngannari

li cincrundisi, e ddoppu pe' ddinaru?

Nd'avivi 'na bell'arti, eri scarparu,

eri lu h'iuri di li putihari.

 

'Ntra la putiha tua sentia lu cantu,

lu durcì cantu di l'aggenti onesta,

ma eu, pe' cchidha mbidia chi ndi mpesta,

guardava stortu e tti pensava tantu.

Commenti